Definiția din dicționar zice așa:

Care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni.

Desigur nu vorbim de absoluturi — nimeni nu poate trăi o întreagă viață fără să depindă de nimeni — dar totodată, cred că cu toții înțelegem că e bine să cultivăm această calitate într-o doză sănătoasă: cu toții vrem ca copiii noști să ajungă maturi care au o viziune proprie despre lucruri, să înțeleagă în sinea lor ce înseamnă bine, și de-a lungul drumului vieții să ia decizii în concordanță cu acea viziune, și să-și asume responsabilitatea.

Bun, dar cum să creștem copiii ca să ajungă adulți de sine stătători?

Dacă ne propunem să rezolvăm această problemă, ne ciocnim de două chestiuni — una bună și una mai puțin bună. Ambele sunt probabil un pic surprizătoare inițial, dar totuși, dacă stăm să ne gîndim, ajungem să vedem că sunt aproape evidente.

Partea bună

Primul lucru, care este partea bună, este că copiii, imediat cum încep să meargă, de la natură au tendința să fie independenți. Pe măsură ce învață să facă lucruri noi, ei tot mai des insistă să le facă fără ajutorul adulților, chiar dacă încă nu le fac perfect din prima încercare, ei zic: „Eu singur!”. 🙂

Ca părinți, ne minunăm și amuzăm de asta, dar eu cred că de fapt este o calitate foarte importantă pentru a-și găsi împlinirea în viață: un element subtil al acestei scene, este că orice lucru care-l face singur este o pietricică pusă la baza construirii propriei imagini — atunci cînd reușește să facă ceva de sine stătător, undeva în mintea lui se face o notiță: „Eu am reușit! Eu pot!”. Această experiență, care poate ni se pare nouă nesemnificativă, este totuși o reală experiență de viață trăită, și va servi ca bază pentru următorul lucru de care o să se apuce: așa se construiește încrederea în puterile proprii. — Pietricică cu pietricică.

Uneori cere ajutor, și desigur e bine să-l ajutăm, dar cu grijă: asta nu înseamnă să facem tot lucrul pentru el, ci doar să-l ajutăm cu tact să depășească piedica la care a ajuns, suficient ca să-și poată continua lucrul pornit.

Alteori, creația ar putea să ni se pară mai puțin decît perfectă — asta nu e important, și nu e un motiv să-l dojenim și să-i arătăm „cum se face”. Perfecțiunea o să vină natural cu experiența, și, din nou, de-a lungul timpului asta va duce la o încredere sănătoasă în puterile proprii.

Cînd ne gîndim din punct de vedere al necesităților fiziologice, este evident: atunci cînd îi e somn, nu are sens să-i dăm de mîncare. Și acest raționament se aplică și pentru ocupații: dacă are acum interes să sape în nisip, este contraproductiv să-l întrerupem ca să recite poezia pentru bunica — pentru că dacă o face fără tragere de inimă, atunci pe de o parte n-o să iasă bine nici „recitalul”, și pe de altă parte, o să fie și supărat pentru că l-am întrerupt din ceea ce vroia el să facă, și l-am impus să facă altceva.

Și dacă de-a lungul timpului, continuăm să-l întrerupem din activitățile lui, și-l impunem să facă ce credem noi că e mai bine pentru el, impulsul lui de a gîndi și planifica se va stinge: el treptat o să-și facă concluzia că lucrurile care vrea el să le facă nu sunt importante, nu sunt bune, și că trebuie să facă doar ceea ce-i spunem noi. În afară de faptul că asta duce la măcinarea încrederii în capacitățile proprii: o să-și facă concluzia că noi nu aprobăm ce vrea el să facă, și o să-și ascundă dorințele și interesele de noi chiar dacă la un moment dat ar simți nevoia de un sfat sau ajutor.

Partea mai puțin bună

Partea mai puțin bună, lucrurile din societatea de azi merg exact în direcția opusă impulsului înăscut de a fi de sine stătător: părinții în mare grabă își aranjează copii la grădiniță, iar după aceea la o școală cît mai strictă și la cît mai multe cercuri, desigur toate cu intenția bună de a pregăti copilul pentru viitor.

Mai întîi o să explic mai întîi de ce cred că grădinița nu este un mediu care stimulează creșterea unui copil de sine stătător.

Modelul obișnuit al unei grupe de grădiniță este așa: 20 de copii și 1 sau 2 adulți. Adulții încearcă să mențină copiii ocupați cu felurite activități, și să le formeze un regim strict: acum toți facem gimnastică, acum toți ne așezăm la masă, acum toți învățăm o poezioară sau un cîntecel, acum toți mergem la somnul de prînz, acum toții ieșim afară să ne jucăm în nisip, etc.

E modelul care a fost aplicat de-a lungul ultimelor cîteva generații, și e unul pe care aproape toată lumea-l consideră drumul normal — primul pas spre integrarea în societate. Într-o asemenea stare de lucruri — cînd un singur adult trebuie să aibă grijă de 10 copii — regimul strict este evident necesar, pentru că un singur adult fizic n-are cum să de atenția necesară fiecărui copil. Și asta e trist, pentru că părinții știu că fiecare copil este diferit: are interese și preferințe diferite, are ritm diferit de activitate, manieră diferită de a înțelege ideile, diferit trece de la o activitate la alta de-a lungul zilei.

Dar, cu suficiente constrîngeri din partea educatoarei, copiii ajung să se supună, tendințele lor naturale de a fi desine stătători se sting treptat, și copilul „stă cuminte” și „e ascultător”, adică nu vorbește și nu mișcă fără permisiune, sau fără să i-o ceară un adult. Chiar dacă asta duce la mai puțin efort pentru educator și părinte, această „disciplinare” a copiilor este evident un lucru contraproductiv pentru formarea lor ca persoane de sine stătătoare.

La școala se folosesc mecanisme similare de „disciplinare”, cu diferența că contrîngerile sunt mai variate și mai puternice: steluțe, note, diplome — care sunt oferite sau sunt refuzate în măsura în care elevul îndeplinește cerințele și urmează instrucțiunile. Înteresele și dorințele proprii nu sunt luate în calcul, ceea ce, de-a lungul la 10 ani de școală, duce la stingerea totală a impulsului interior de a gîndi, crea, și planifica.

O alternativă

Homeschoolingul evită aceste probleme văzînd dezvoltarea copilului ca un drum care are la bază două principii:

  • bunăstarea fizică și psihică a copilului;
  • relația umană între părinte și copil.

Bunăstarea fizică și psihică a copilului

Pentru noi ca părinți, asta este absolut evident că bunăstarea fizică și psihică a copilului sunt pe primul loc: dacă lipsește măcar una din astea, atunci nimic altceva nu mai e important — reușita școlară, aranjamentul părului, starea încălțămintei, sau problema de dicție.

Relația umană între părinte și copil

Acest aspect e mai ușor de înțeles pe măsură de copii cresc și ajung să zboare din cuib, chiar și temporar. Abia atunci ne dăm seama că doar avînd o relație umană, formată și întărită de-a lungul anilor, doar avînd o relație de suflet putem să ținem legătura cu ei, să sperăm că o să vină la noi după un sfat sau după ajutor.

Încurajînd-ul și ajutîndu-l în intențiile și interesele lui proprii de-a lungul anilor de copilărie și adolescență, păstrăm relația în stare bună, și în rezultat copilul o să se împartă cu experiențele, trăirile, neclaritățile, și o să ceară ajutorul nostru cînd o să aibă nevoie. Și chiar cînd uneori o să-l sfătuim argumentat împotriva la careva inițiativă de-a lui, sunt mult mai multe șanse să audă argumentul nostru dacă avem o relație bună. Chiar dacă în final o să aleagă să nu-l asculte, și după aceea o să ajungă să se convingă că am avut dreptate, dacă avem o relație bună o să ne ceară ajutorul pentru a corecta situația.

Încheiere

O persoană de sine stătătoare este înainte de toate o persoană care poate fi de sine stătătoare, care are are integre mecanismele interioare de gîndire de sine stătătoare, și înredere în forțele proprii. Homeschoolingul evită deteriorarea acestor mecanisme pe care copilul le primește de la natură, și construiește pe baza lor celelalte aspecte ale vieții, printre care evident este și acumularea de cunoștințe.