În anii ‘50 violonistul japonez Shinichi Suzuki, cugetînd la capacitatea copiilor de a învăța limba maternă, face un experiment care să-și demonstreze convingerea că copiii sunt în stare să învețe un instrument muzical chiar la vîrste foarte fragede, folosind aceleași mecanisme naturale pe care ei le aplică cînd învață limba maternă: fiind alături de cei care o vorbesc, și practicînd cîte un pic.

Una dintre ideile de bază în filosofia dumnealui sunt că copiii învață din mediul înconjurător, și de aceea recomanda părinților să expună copiii la muzică cît mai devreme — pentru copii era mult mai ușor și mai plăcut să învețe un cîntecel pe care-l recunoaște.

Scenariul era cam așa: pe la vreo 3 ani un părinte merge la Suzuki să ia lecții de vioară, luînd și copilul cu el. Învățătorul aduce un instrument, îi arată părintelui cum să-l țină și să-l mînuiască, și pe urmă cîntă piesa pe care copilul o cunoaște. Se alege o piesa e relativ simplă ca părintele să o poată învăța repejor. După lecție, învățătorul spune părintelui să se antreneze acasă un pic pînă la următoarea lecție.

Asta se repetă de-a lungul cîtorva lecții — copilul vine de fiecare dată cu părintele, și dacă se observă interes, învățătorul scoate ca prin minune o vioară de mărimea potrivită pentru copil, și îl întreabă: „Vrei să încerci?”. 🙂

Dacă copilul e de acord, după lecții copilul împreună cu părintele, se bucură împreună cîntînd cîntecelul pe care-l cunosc, astfel formînd un fel de „inerție” pentru copil. După o vreme copilul poate să continue lecțiile singur, atît cît îi este interesant — Suzuki insista ca copilul să nu fie forțat — și de-a lungul timpului copilul învăța alte cîntecele, iar învățătorul îi face cunoștință cu alți învățăcei cu care se bucură împreună cîntînd cîntecelele pe care le cunosc toți.

O altă idee care mi s-a părut importantă din filosofia dumnealui e că teoria, scrisul și cititul notelor muzicale, era lăsată inițial pe seama învățătorului, și copilul se concentra pe cîntatul propriu-zis — ceea ce mi s-a părut o idee foarte bună: dacă copilul primește plăcere de la această ocupație, cu timpul interesul îl aduce și la nuanțele tehnice mai avansate care sunt în spatele pieselor muzicale. Pentru început pentru a comunica cu termeni non-tehnici, învățătorul folosește comparații de genul: „Hai să încercăm să facem un sunet ca un șoricel”, sau „ca un elefant” în loc de „note joase” sau „note înalte”.

În prezent această filosofie e cunoscută ca „Metoda Suzuki”.

* * *

Și la nivel de idee, și la nivel de aplicare, metoda Suzuki este apropiată de unschooling: copilul este expus în mod natural la diferite jocuri, ocupații, profesii fiind lăsat să-și aleagă singur pe care s-o urmeze, și cît de departe s-o urmeze. Pe măsură ce apare impulsul interior de a cunoaște mai multe nuanțe din ocupație — doar atunci are sens să i se dea mai multă informație, doar cînd apar întrebările se vor „lipi” și absorbi răspunsurile.

Suzuki evita conștient testări și evaluări, fiind ferm convins că fiecare copil e apt să învețe odată ce i s-a trezit curiozitatea, ceea ce e un alt element de bază în unschooling.

Un alt punct de intersecție cu educația în familie — poate puțin mai filosofic — este că Suzuki spunea că scopul acestei metode este nu neapărat să crească „wunderkinzi”, ci „copii cu inima nobilă”.