În societatea noastră de azi, a minți este considerat un lucru josnic, și este în general descurajat și dezaprobat. Eu cred însă, că pentru a înțelege mai bine natura fenomenului, ar trebui să săpăm un pic mai adînc. De obicei în contextul unei minciuni sunt 2 elemente care trezesc interes: faptul ascuns, și motivul ascunderii. Probabil că primul element este considerat în general mai atractiv și de multe ori ocupă toată scena, dar aici am să-l discut doar pe al doilea, care cred că de multe ori este mai important: motivul.

Uneori copiii mint ca să primească lucruri pe care altfel nu le-ar primi, dar de mai multe ori minciuna este ca un mijloc de protecție împotriva neplăcerilor: pentru a evita dezaprobarea părintelui pentru o notă mică, pentru a evita o atitudine neplăcută (de exemplu supărarea), pentru a evita pedeapsa fizică, sau poate pedeapsa prin lipsirea de un lucru dorit.

Pentru un părinte grijului, minciuna copilului este probabil un motiv de îngrijorare. — De ce copilul a ascuns acel lucru de mine? Îi este oare frică copilului meu să vorbească deschis cu mine despre ce-l frămîntă? Îl este oare greu copilului să îmi ceară deschis ceea de ce are nevoie?

Esența situației este că minciuna de fapt este o conscință a neîncrederii dintre copil și părinte, și de fapt întrebarea pusă corect este „De ce copilul meu se ferește să-mi vorbească deschis?”.

Cred că asta e de fapt întrebarea corectă pentru că dacă remediem relația noastră cu copilul, dispare necesitatea de a minți, și dispare problema cu totul. — Este un exemplu de situație în care înțelegerea naturii problemei (lipsa de încredere, lipsa unei relației bune) duce la dispariția simptomelor (minciuna). Și, pe de altă parte, dacă nu încercăm să înțelegem ce se întîmplă de fapt, și am insista ca copilul să ne spună adevărul pentru că „E corect!”, sau pentru că „Nu-i frumos!” sau pentru că „E rușine!!” sau pentru că va fi pedepsit, asta n-ar duce decît la o relație și mai deteriorată între părinte și copil, și probabil la continuarea minciunilor.

Pe termen lung asemenea situație poate lăsa impresia că pur și simplu există copii care mint adesea, că „așa-s ei de la natură”, dar asta probabil doar înseamnă că de-a lugul timpului acei copii și-au format convingerea că doar așa pot obține ceea de ce au nevoie.

P.S. Toate cele spuse mai sus, sunt valabile nu doar pentru relațiile părinte-copil, ci și pentru relațiile dintre adulți. 🙂