Să începem cu definiția termenului educație. În contextul conversațiilor de zi cu zi, obișnuim să echivalăm educația cu școlarizarea, ceea ce ne aduce la ideea că educația este o acțiune pe care învățătorii o aplică asupra elevilor. Adică învățătorii îi educă pe elevi, și elevii devin educați. Învățătorii oferă, și elevii primesc aceste daruri.

Orice conversație importantă însă, ne cere o privire mai amplă asupra noțiunii de educație, și, o definiție mai practică din această perspectivă ar putea fi asta:

Educația este suma tuturor lucrurilor pe care le învățăm, care ne ajută să trăim o viață împlinită.

Aici intră lucrurile de care cam toți avem nevoie: să mergem, să înțelegem limba vorbită în jurul nostru, să ne înțelegem cu oamenii din jurul nostru, să ne cunoaștem și controlăm emoțiile, să ne facem planuri și să le împlinim, să gîndim critic și luăm decizii bine cîntărite.

La fel intră lucruri specifice civilizației curente: să citim, să facem calcule cu numere, să folosim calculatoare, și să conducem mașina — lucruri care cam toată lumea le crede importante în viața de azi.

În afară de acestea însă, educația pentru fiecare persoană în parte înseamnă un anume set de cunoștințe și aptitudini care sunt foarte diferite de alte persoane. La fel cum fiecare persoană are definiția proprie pentru ceea ce înseamnă „o viață împlinită”, așa și educația fiecărei persoane este diferită. (Și pe scară largă, societatea beneficiază de la această diversitate.)

Pornind de la cele spuse mai sus, Educația Autodeterminată este educația rezultată din alegerea de sine stătătoare a activităților și experiențelor, necătînd la faptul dacă ele au fost sau nu alese anume pentru educație.

Educația Autodeterminată poate include lecții formale organizate, dacă sunt solicitate de către persoana care învață, dar în cea mai mare parte Educația Autodeterminată vine din viața de zi cu zi, pe măsură ce persoana își urmează interesul natural, și învață din experiență pe măsura necesității. Aceasta se întîmplă datorită curiozității, dorinței de joacă, și sociabilității înăscute, care duc la tot felul de inițiative și încercări din care persoana învață. Pentru că interesele și scopurile oamenilor sunt în parte diferite, și în parte aceleași — și căile pe care ajung ei urmînd Educația Autodeterminată sunt în parte unice fiecăruia, și în parte comune tuturor.

Educația Autodeterminată se deosebește de învățămîntul obligatoriu, care este aplicat cu forța indiferent de dorința persoanei, și care e motivat de un sistem de recompense și pedepse, așa cum se întîmplă în școlile convenționale. Învățămîntul obligatoriu încurajează uniformitatea în defavoarea originalității, și în proces suprimă în loc să cultive curiozitatea naturală, dorința de joacă, și sociabilitatea.

Cei 4 stimuli

În primii ani de viață, toți copiii au de la natură 3 stimuli care îi ajută să se dezvolte: curiozitatea, dorința de joacă, și dorința de a comunica. Al patrulea stimul este capacitatea de a imagina viitorul și de a planifica, apare odată cu vîrsta și acumularea de experiență. De-a lungul evoluției, acești stimuli au ajuns parte din ADN-ul oamenilor, și formează un sistem natural care asigură educația persoanei.

Curiozitatea

Aristotel începe marea lui lucrare despre originea cunoașterii — Metafizica — cu cuvintele:

Toți oamenii au în natura sa aspirația de a cunoaște.

Oamenii au o curiozitate intensă de la naștere, și ades pînă la moarte. La cîteva ore de la naștere, bebelușii privesc mai îndelung obiectele noi decît acelea care deja le-au văzut.

Îndată cum încep a se mișca, ei explorează tot mai mult și mai mult. Ei vor să înțeleagă obiectele din jurul lor, și mai ales să vadă ce pot face cu ele. De asta sunt întotdeauna neastîmpărați, și tot de asta, imediat ce încep să vorbească, pun atîtea întrebări. Această curiozitate nu scade odată cu vîrsta (decît dacă nu e reprimată) și continuă să impulsioneze explorarea și experimentarea tot mai avansată. Copiii de la natură sunt ca niște mici oameni de știință.

Dorința de joacă

În ce privește stimularea educației, dorința de joacă complementează curiozitatea. Dacă curiozitatea face copilul să cunoască noi lucruri și idei, dorința de joacă îl face să-și practice în mod creativ noile aptitudini. Dacă au timp și companie, copiii petrec foarte mult timp jucîndu-se, și, chiar dacă nu o fac în special pentru a deveni mai educați, asta se întîmplă de la sine în proces — și tocmai asta este cauza pentru care impulsul de joacă se transmite de-a lungul evoluției — în joacă ei practică toate aptitudinile care sunt importante pentru supraviețuirea și bunăstarea pe termen lung:

  • se dezvoltă fizic cățărîndu-se, jucîndu-se de-a prinselea, sau trîntindu-se;
  • învață să-și controleze frica încercînd lucruri noi;
  • își dezvoltă abilitățile lingvistice inventînd cuvinte noi, sau moduri noi de a folosi cuvintele care deja există;
  • învață să negocieze și să-și expună părerea jucîndu-se împreună cu alți copii;
  • învață să respecte regulile jucîndu-se în jocuri care au reguli;
  • își dezvoltă imaginația și creativitatea inventînd scenarii și povestiri fantastice.

Joaca nu este o pauză de la educație, ci este ea însăși educația. Copiii învață mult mai multe lucruri prin joacă decît în clasă, și o fac cu mult mai multă bucurie.

Dorința de a comunica

Noi oamenii nu suntem doar cei mai curioși și mai jucăuși dintre animale, dar și cele mai sociale. Copiii înțeleg instinctiv că supraviețuirea și bunăstarea lor depind mult de aptitudinea de a forma relații cu alți oameni, și de a învăța de la ei. Toți oamenii, dar în special cei tineri, doresc să afle ce cunosc ceilalți oameni din jurul lor, și la rîndul lor, să se împartă cu ceea ce știu și ceea ce cred despre anumite lucruri. Antropologia arată că copiii din orice parte a lumii învață cel mai mult urmărindu-i și ascultîndu-j pe oamenii din jurul lor [1].

Vorbirea — sau abilitatea noastră de a asculta, a-ntreba, și povesti — este una unică printre animale, și sporește extraordinar posibilitatea de a învăța unul de la altul. Imediat cum încep a vorbi, copiii încep să pună întrebări. Încă nu-i interesează toate lucrurile, dar cer insistent să li se explice ceea ce vor să știe. Vorbirea ne ajută să învățăm tot felul de lucuri de la cei din jurul nostru, și ne ajută să spunem nu numai despre lumea prezentă din jurul nostru, ci și despre trecut, viitor, și lucruri imaginate.

După cum zicea filosoful Daniel Dennett despre vorbire și inteligență:

Similaritatea între creierul omului și cel al delfinilor sau a păsărilor este aproape irelevantă pentru că la noi, creierele tuturor sunt ca legate într-un singur sistem cognitiv care e mai puternic decît oricare altul — ele sunt legate printr-o abilitate inovativă unică care lipsește la celelalte ființe: vorbirea. [2]

Cei care învață autodeterminat se cuplează natural la acest sistem cognitiv, iar acum, datorită Internetului, el este mai vast ca niciodată — avem acces la teoriile, ideile, și informațiile întregii lumi.

Capacitatea de a imagina viitorul și de a planifica

Oamenii, în comparație cu alte specii, au capacitatea și dorința de a-și imagina viitorul. Noi nu trăim doar cu ziua de azi, ci ne închipuim cum vrem să fie viitorul, și facem planuri descpre cum să-l înfăptuim. Acest impuls se dezvoltă mai încet decît celelalte, necesită mai mult efort cognitiv, și apare treptat pe măsură ce copii cresc și încearcă să-și facă planuri tot mai mari. Această capacitate îi ajută pe cei care învață autodeterminat să se gîndească despre lucrurile mari și mici care vor să le înfăptuiască în viață, și intenționat caută cunoștințe și-și dezvoltă aptitudinile necesare pentru asta.

Ştiinţa cognitivă numesc capacitatea de a face planuri și le executa funcții executive de autocontrol şi autoreglare. Cercetările arată că copiii care au suficient timp de joacă și explorare în voia lor, singuri sau cu alți copii, își dezvoltă aceste abilități mai devreme și mai amplu decît cei care petrec mai mult timp în activități structurate organizate de către adulți.[3] Asta se explică prin aceea că, atunci cînd copiii își inventează și organizează propriile jocuri și ocupații, ei își descoperă și practică abilitățile de planificare și executare, și de a trece peste dificultățile pe care le întîmpină.

Note

Notă despre sursa articolului

Acest articol este preluat de pe pagina Alianței pentru Educație Autodeterminată, și varianta originală în limba engleză este la adresa https://www.self-directed.org/sde/drives/.

The original English version of this article is online at https://www.self-directed.org/sde/drives/.

Note de subsol

[1] Lancy, D. F., Bock, J., & Gaskins, S. (2010). Putting learning into context. In D. F. Lancy, J. Bock, & S. Gaskins (Eds.), The anthropology of learning in childhood, 3–10. AltaMira Press.

[2] Dennett, D. C. (1994). Language and intelligence. In J. Khalfa (Ed.), What is intelligence? Cambridge University Press.

[3] Barker, J. et al (2014). Less-structured time in children’s lives predicts self-directed executive functioning. Frontiers in Pssychology, 5, 1-16.