Îi povesteam unui coleg de serviciu despre unschooling, cînd am explicat că unschooling-ul poate presupune lipsa programului standard de studii și a orarului din învățămîntul convențional, colegul meu a afirmat că există studii care demonstrează că copiii se dezvoltă mai bine într-un mediu cu disciplină.

Impresia mea e că disciplina este un termen care este foarte des interpretat greșit, mai ales în contextul relației cu copiii. Asta e definiția din dicționar:

Totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități.

Eu constat că mulți părinți iau asta literal, vin cu un set arbitrar de reguli pe care le aplică copiilor, și așteaptă efecte pozitive.

Părerea mea despre disciplină este aceea că ea are rezultatele așteptate numai atunci cînd e auto-disciplină, adică atunci cînd intenția de a fi disiplinat vine de la persoana în cauză.

Exemplu de auto-disciplină: Eu mă pomenesc că am ceva chilograme în plus și decid să-mi formez obișnuința de a face gimnastică în fiecare dimineață. Eu constat o situație de fapt care lasă de dorit, și îmi propun să depun efort pentru a o împunătăți. Asta este auto-disciplină.

Pe de altă parte, un exemplu de disciplina convențională este atunci cînd intenția vine de la altcineva, și cînd efortul cerut nu neapărat este aliniat cu necesitățile și prioritățile mele curente.

Cel mai ușor înțelegem asta atunci cînd încercăm să aplicăm aceast raționament „pe propria piele”: în primul caz, eu o să mă investesc cu dedicație pentru a împlini scopul propus și o să caut modalități pentru a-l îndeplini cît mai bine, iar în al doilea caz, dacă-l pot evita o să-l evit în totalitate, iar dacă nu-l pot evita, o să fac minimul necesar pentru a „bifa” cerințele, și probabil o să încetez imediat după ce dispar constrîngerile sau presiunea.

Pe termen scurt, disciplina în sensul convențional poate părea să aibă efectele așteptate: cu suficientă presiune și constrîngeri, poți forța un copil să se alinieze cerințelor, dar pe termen lung, asta cel mai probabil o să dezvolte repulsie față de lucrurile care i s-au impus, chiar dacă acelea sunt lucruri bune în esență. Plus la asta, un alt efect secundar nedorit al unui asemenea raport între părinte și copil, este acela că o să se deterioreze realația dintre ei, și relația e de multe ori mai importantă decît împlinirea scopului propus.

Din această cauză, părerea mea e că dacă găsim o idee bună pentru copiii noștri, disciplina nu este neapărat cea mai bună metodă pentru a o aplica. Explicarea cu înțelegere și răbdare va avea probabil mai mult succes, și pe termen lung, dar și pe termen scurt.

* * *

PS: În mare parte, acest raționament se aplică și în cazul maturilor.