Expresia „Orice problemă o poți privi ca pe o oportunitate!” sună banal, dar pentru mine carantina asta a fost mai mult decît o oportunitate, a fost o dorință împlinită. De ceva vreme, în adîncul gîndurilor mele aveam dorința de a petrece mai mult timp cu familia.

Asta a-nceput în una din seri cînd, stînd de vorbă cu Natalia mea, am conștientizat cu amărăciune cît de puțin timp petrecem împreună, atît noi doi ca cuplu, cît și cu copiii ca familie. Și cu o asemenea stare de lucruri, desigur aveam o grămadă de diferențe în viziunile noastre, și desigur nu aveam destul timp pentru a ne alinia. Am înghițit ambii în sec.

Acum cînd a-nceput carantina, chiar dacă în primele zile a fost mai greu să-mi aranjez locul de lucru și orarul așa ca să ne fie la toți bine, totuși m-am bucurat în continuu în sinea mea, și am văzut-o ca pe o mare oportunitate pentru a ne completa golurile din relațiile noastre.

Acum cîteva săptămîni, Natalia a menționat tangențial că atunci cînd a-nceput carantina și ne-am pomenit toți în casă, se aștepta că după cîteva zile să crească presiunea între noi. Cu toate că înțeleg de ce credea asta, eu eram sigur că o să ne simțim bine împreună, și după 7 săptămîni pare că suntem de acord că această experiență este una benefică pentru familia noastră — și chair dacă nu facem homeschooling „formal”, pentru mine experiența asta e o dovadă clară că se poate, și că poate fi un lucru benefic și pentru alte familii.

Îmi închipui că pentru noi situația este relativ simplă: cu copiii noștri de 10 și 12 ani, e probabil mai ușor să te înțelegi și aranjezi lucrurile decît cu un bebe sau cu un copil de grădiniță.

Mă-ntreb ce experiență au alți părinți în această situație? 🤔