Vrem ca copiii noștri să poată gîndi critic, să poată analiza o situație și să poate identifica lucrurile care nu se potrivesc la context. Desigur.

Oricît de evidentă ar fi această idee în teorie, dacă privim la interacțiunile de zi cu zi pe care le avem cu copiii, constatăm că de multe ori nu sunt constructive.

Facem asta de cele mai multe ori inconștient, datorită șabloanelor de comunicare pe care le-am primit din familie, din sistemul de învățămînt, și din societate în general.

La prima vedere este mult mai ușor să dăm instrucțiuni clare pe care copiii să le urmeze, și în familie și mai ales la școală, dar pe termen lung asta duce la cultivarea unor copiii „ascultători” care știu să execute instrucțiuni dar nu știu să analizeze un context și să-și construiască viziunea proprie despre lucruri.

Un exemplu elementar este dimineața, cînd fiica de 8 ani întreabă: „Cu ce haine să mă îmbrac?” mămica îi dă repejor un răspuns, și pentru moment toată lumea e fericită. Din păcate, pe termen lung, asta e o practică păguboasă pentru că fiica noastră tocmai a pierdut o oportunitate de a analiza contextul și de a face o concluzie constructivă pentru sine și pentru mămică.

Era probabil un moment oportun de a da întrebări în loc de instrucțiuni:

  • Hai să vedem: cum e vremea afară?
  • Ce haine ai la dispoziție?
  • Cu ce te-ai îmbrăcat în alte zile?
  • Care haine sunt mai potrivite pentru ocupația concretă?

Un alt exemplu destul de frecvent cred eu este cînd copilul modelează, construiește, sau desenează ceva și vine la noi cu întrebarea: „E frumos?”. De multe ori avem tendința să zicem ceva de genul „Desigur!”, sau „Foarte frumos!”, sau și mai rău: „E cel mai frumos!”. S-ar părea că nu e nimic rău în asta, și din nou, pare că toată lumea e mulțumită, dar astfel pierdem oportunitatea de a face o conversație interesantă și de a-l ajuta să-și înțeleagă și aprecieze creația. În loc de a-i pune nota pe care o cere, am putea să-i punem niște întrebări:

  • Ce ai încercat să desenezi aici?
  • Ce înseamnă că soarele este de culoare albastră?
  • Care elemente au fost cele mai dificil de făcut?
  • Cum ai reușit să faci coada la veveriță asta?
  • Roata la mașina asta pare să fie spartă, așa ai intenționat?

Intenția e să-i ghidăm cu întrebări în direcția analizei la ceea ce a creat, și la definirea criteriilor de apreciere a rezultatului. De exemplu „Ai vrut să faci o căsuță cu perdeluțe la ferestre? Ia să vedem: da, căsuța este, are ferestre, are perdeluțe, pare că ți-a reușit, așa?”. Cred că e bine să-i dăm ocazia să facă singur concluzia finală, să zică el da-ul, sau dacă pe durata conversației cu noi descoperă că ceva lipsește sau poate vrea să schimbe ceva, atunci el singur poate zice ceva de genul la „O să fac roata de culoare roșie ca să fie ca geanta mea”.

În asemenea moduri simple putem îndemna copiii să gîndească, să înțeleagă, și să inițieze acțiuni pe baza analizei.

Din păcate, sistemul școlar clasic de mai multe ori merge în contrar acestor idei: chiar dacă aparent se pun întrebări, ele nu sunt pentru a stimula gîndirea, ci pentru a pune o notă răspunsului. Răspunsurile cerute de cele mai multe ori nu sunt acele pe care le-ar da copilul, dar sunt predefinite de învățător și întrebarea este doar un exercițiu de memorie și nu de gîndire.

Desigur sunt situații cînd un răspuns clar și concis este binevenit, dar astea trebuie să fie doar excepții, și nu modul de bază în care comunicăm.